Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad: ”Subzistenţa o primeam de la nemţi. La fel, benzina şi muniţia”

A repurtat zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit cu numeroase ordine şi decoraţii devenind şi Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III. Arestat de comunişti, a reuşit o spectaculoasă evadare de la Aiud, scrie Mediafax.

• Cel mai vechi virus uman, descoperit în oase de neanderthalian
• Ziua în care „fecioara din Orleans” a intrat în rândul sfinţilor

Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care şi-a începutul ascensiunea puţin înainte de debutul conflagraţiei, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste şi prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieţii preţioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuşi, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor.

Vă prezentăm mai jos în avanpremieră un capitol din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea.

Ieşirea din încercuirea de la Stalingrad

Ne găsim la mijlocul lunii septembrie 1942 pe Pipera, la Bucureşti. Grupul 7 Vânătoare este comandat acum de locotenent-comandorul av. Crihană Grigore, fost şef al biroului Mobilizări din Flotilă. Om înalt şi voinic, el era un foarte bun organizator şi, sub autoritatea lui, refacerea grupului se desfăşurase în cele mai bune condiţii. Cu efectivele completate în personal navigant, specialişti şi trupă, aveam acum, din nou, 37 de avioane şi cadre complete pentru escadrilele 56, 57 (cap de grup) şi 58.

Escadrila 56 era comandată de Stătescu Tiberiu, 57 – de Alexandru Manoliu, iar 58 – de Dan Scurtu. În completarea acestor cadre au venit, în grupul nostru, căpitanul Alexandru Şerbănescu şi Dinu Pistol, ambii foşti ofiţeri de elită la vânătorii de munte, confirmaţi în aviaţie după obţinerea brevetelor de piloţi de vânătoare şi o scurtă trecere pe Me 109G.

Mutaţi disciplinar de la o unitate la alta ca „incomozi”, datorită personalităţii lor intransigente, ne-au fost repartizaţi – la cererea lor – pentru a pleca pe front, căci ştiam că vom pleca în curând pe front.

Făcusem tot felul de antrenamente, încercări de avioane, trageri la Mamaia, misiuni în apărarea teritoriului şi antrenări de piloţi noi, cu unele pierderi regretabile (Neagu Nicolae), şi eram la curent cu activitatea de pe frontul de Est şi cu grelele bătălii care se dădeau la vest de Stalingrad de către unităţile germane.

În prezenţa lui Jienescu, Romanescu, Celăreanu, Ramiro Enescu şi Gîrleanu, plecarea a avut loc în formaţii strânse, pe escadrile şi patrule, pe data de 28 septembrie 1942: Galaţi – Nicolaev – Melitopol – Rostov – Tuzov. Toate cu realimentare, două nopţi (Melitopol şi Rostov), iar la data de 1 octombrie aterizam la Tuzov, la circa 80 km vest de Stalingrad.

Cap compas 90 grade de la Pipera, zburând cu 500 km/oră trei zile, cu ochii pironiţi pe peisajul dezolant de sub noi, vedeam cum se înşirau sutele de kilometri care ne îndepărtau parcă ireversibil de casă, de ţara pe care o cunoşteam şi care „era a mea”. Nu-mi venea să cred că pustietatea care defila sub mine putuse fi străbătută cu piciorul de către trupele în luptă, că eu, NOI, vom intra în această luptă în care duşmanul principal părea să fie mai puţin inamicul, ci această imensitate dezolantă.

Consideram că aveam puţine şanse să ajung vreodată să mă întorc de acolo de unde acum mă înfigeam etapă cu etapă, cu 500 km/oră.

Stepa Nogaika: un deşert de praf – nu-i pot spune „nisip” – în care pământul nu poate fi văzut decât la verticală, căci ziua praful se ridică până la 2.000 de metri înălţime. Busola mergea ca nebună din cauza subsolului bogat în zăcăminte de minereuri feroase şi nu puteai naviga decât la vedere.

Cu toată dificultatea ultimei etape (Rostov-Tuzov), căci nemţii de la Rostov n-au vrut să ne dea liber la decolare din cauza vântului de peste 100 km/oră, a furtunii magnetice, a prafului şi a vizibilităţii reduse, pe la orele 10 (ora Europei centrale) am aterizat cu bine la Tuzov, un cătun pierdut în nisip la o margine de cale.

Pe terenul de zbor ne aştepta un eşalon avansat al mecanicilor noştri, transportaţi acolo cu câteva zile înainte, cu un avion Ju 52 de la LARES.

Coloana auto, transportată cu trenul (Omida), a sosit abia a doua zi cu locotenent-comandor Ţăranu şi locotenent mecanic Simoneta şi, odată cu ea, benzina, corturile, hrana, celelalte. Corpul Aerian Român, care făcea parte din Corpul Expediţionar Român, se stabilise la Morozovskaja, cam la 200 km vest. Aici îşi aveau baza bombardamentul, recunoaşterea şi aviaţia sanitară.

Pe Tuzov, în afară de noi, mai erau două grupuri de vânătoare cu IAR-uri 80 şi o escadrilă de observaţie cu IAR-uri 39, comandată de căpitanul Dicescu.

Pe Tuzov n-am stat decât o săptămână, executând misiuni de însoţire, atacuri la sol, recunoaşteri de linii şi vânătoare liberă deasupra sectorului Stalingrad-Volga, nord şi sud. Imediat ce aerodromul nostru a fost descoperit de ruşi, am fost frecvent atacaţi de către asaltul şi vânătoarea sovietică (fără mari pierderi). Corpul s-a văzut nevoit să mute unităţile. Grupul 7 a fost trimis la Karpovka, 30 km vest de Stalingrad, iar IAR-ul 80 la Pitomnic şi Obliskaja, la 60 km vest de Stalingrad.

Pe Karpovka nu eram singurii români. Se afla aici şi personalul de la cele două baterii de Artilerie Contra Aviaţiei. O baterie de Wikers 75, comandată de locotenentul Şerbu, şi o baterie de Reinmetall de 38 mm, comandată de căpitanul Apostolescu, în protecţie directă. Pe acelaşi aerodrom de campanie mai erau un grup german de Stukas şi o escadrilă de observaţie.

Subzistenţa o primeam de la nemţi. La fel, benzina şi muniţia.

Pe acest aerodrom am primit ordin să ne îngropăm în bordeie, căci aici urma să petrecem iarna; deja, media zilnică era sub 0º C. Materialele le luam chiar din Stalingradul complet distrus de artilerie şi bombardamentele aeriene. Construirea bordeielor a durat cam două săptămâni. Noi ocupam laturile de sud (calea ferată) şi est, iar nemţii laturile de nord şi vest. Aerodromul era, de altfel, nelimitat de mare şi destul de bun ca sol.

Misiunile decurgeau în ritm foarte susţinut deoarece inamicul ataca zilnic şi în oraş, şi în vecinătatea lui. Întâlniri, victorii şi pierderi erau pâinea noastră cea de toate zilele. Aici a căzut căpitanul av. Alexandru Manoliu, iar comanda Escadrilei 57 a fost luată de Alexandru Şerbănescu.

Lemne pentru foc în bordeie aduceam zilnic din Stalingrad, cu maşina, care ne completa „confortul” cu ferestre, poliţe, sobe de fier sau alte obiecte de mobilier mărunt. Vremea s-a deteriorat. Ninsoarea şi îngheţul acoperiseră totul. Făceam zilnic câte 3-4 misiuni fiecare, căci distanţa era mică, la înălţime mică (cât ne permitea plafonul) şi cea mai mare parte a misiunilor consta acum în atacul la sol al trupelor şi al blindatelor. Cele pe care le puteam descoperi, căci camuflajul la ruşi era o artă.

Fragment din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, de Tudor Greceanu, în curs de reeditare la Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Prefaţă de Neagu Djuvara. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman.

Sursa: Mediafax